Mișcarea și implicit alergatul au fost întotdeauna asociate cu libertatea, cu detașarea, cu eliberarea serotoninei și scăderea cortizolului și, în general, cu recalibrarea atât de necesară după o perioadă intensă de creație.

Rutina zilnică a celor mai mulți scriitori este potențial surprinzătoare. Fie că scriu dimineața sau la miezul nopții, în reprize lungi sau doze scurte, aproape fiecare dintre ei se îndeletnicea cu o activitate fizică care, deși îi îndepărta geografic de scrierile lor, îi aducea, de fapt, mai aproape de însuși actul creației și, odată reîntorși la masa de scris, cuvintele păreau că zboară efectiv din vârful peniței lor. Mai mult de atât, angajarea într-o activitate fizică, în special joggingul, pare să rezolve la scriitori atât de temutul writing block.

Cele două activități, scrisul și alergatul, au la prima vedere ceva foarte important în comun, deși alergatul e, în multe feluri, doar o extensie a scrisului. Ambele se întemeiază pe acumulare (de kilometri sau de pagini) și ambele îl confruntă pe scriitor cu același sentiment, fie că e vorba de bucuria terminării turei de alergat, fie că a ajuns la finalul unui capitol esențial.

Alergatul și scriitorul

La începutul anilor ’70, scriitoarea Joyce Carol Oates se afla la Londra într-un an sabatic, unde s-a apucat de alergat „în mod compulsiv”. În cuvintele ei, „alergatul îmi pare ca o conștiință expandată în care văd ceea ce scriu ca un film sau ca un vis”, iar atunci când scriitoarea se afla în fața unui drum care urcă, simțea că la finalul lui o așteptau idei peste idei, lucru ce nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi găsit în spatele biroului.

„Nu mă pot gândi la o altă activitate mai plină de fericire și care să hrănească atât de mult imginația ca alergatul. Atunci când alergi, mintea zboară cu tot corpul, iar misterioasa înflorire a limbajului pulsează în creier, în același ritm cu picioarele și balansarea brațelor.”

Înainte să se apuce de scris, Haruki Murakami a fost managerul unui bar de jazz în Tokyo. Fuma în acea perioadă cam 60 de țigări pe zi și a început să alerge pentru a slăbi și a-și recăpăta tonusul. Chiar dacă tocmai i se publicase al treilea roman, Murakami s-a simțit scriitor adevărat doar în ziua când a fost pentru prima dată la alergat.

„Câteodată alerg repede dacă așa îmi convine, dar dacă cresc ritmul, scad perioada de timp alocată alergatului și las toată euforia pe care o resimt la finalul fiecărei sesiuni să se continue până a doua zi. E cam la fel atunci când scriu. Mă opresc în fiecare zi exact în punctul când simt că aș putea scrie mai mult. Dacă fac asta, în ziua următoare munca merge ca unsă.”

Romancierul britanic Ian McEwan are o altă metodă, dedicându-se mersului atunci când se confruntă cu o etapă dificilă în actul scrierii.

„Unul dintre aspectele esențiale ale unei plimbări în forță este acela că te împinge să rămâi în prezent. E atât de frumos […] să rămâi într-un singur moment, aproape ca într-un meci bun de tenis sau de șah.

Atracția pe care o are ritualul alergatului în rândul scriitorilor nu privește doar corpul. În timpul jogging-ului, kilometrii alergați par să rezulte într-un creier mai liber, condiție atât de necesară pentru declanșarea creativității. Probabil de aceea s-a reîntors la alergat scriitorul Malcolm Gladwell, după o lungă absență. Acesta vede partea utilitară din întreg ritulul alegatului: „Folosesc tot acel timp pentru a rezolva problemele pe care le am în ceea ce scriu în acel moment.

Există în arhive mai multe fotografii ale lui Lev Tolstoi îmbrăcat într-o bluză neagră țărănească, pantaloni închiși la culoare și încălțat cu ghete. Are o rachetă atârnându-i în mână. Nu departe de gheata dreaptă e ceva ce pare o minge de tenis. Expresia feței lui pare să spună că tocmai a pierdut un punct. Conform fotografiilor, Tolstoi avea în acel moment 68 de ani. Deși nu a vorbit niciodată expres despre dragostea lui față de tenis, știm, totuși, că scriitorului îi plăcea să se joace chiar și la o vârstă înaintată și punea mare preț pe mișcare și starea de bine a întregului trup.

Exemplele de mai sus par să spună unul și același lucru: atunci când scriitorii întâmpină un blocaj, cel mai bun lucru pe care-l pot face este să-și lege șireturile și să iasă afară la o tură de alergat, nu numai cu scopul eliberării endorfinelor, ci și pentru a se simți mult mai aproape de obiectul muncii lor.