Fără îndoială, Irvin Yalom este unul dintre scriitorii care se bucură de o apreciere impresionantă atât pe plan internațional, cât și în România, unde a fost tradusă cea mai mare parte a cărților sale. Dar dacă ne gândim la motivele acestei aprecieri, vom observa că ele sunt la fel de uimitoare precum scriitorul, profesorul emerit și omul Irvin Yalom. Problemele cele mai profunde ale ființei umane, spaimele și angoasele noastre sunt dezbătute în cărțile sale într-un stil accesibil și fără a ține prelegeri, deși ar avea tot dreptul. Profesorul emerit de psihiatrie de la Stanford se așază pe același plan cu cititorii săi, nu este el cel care deține toate răspunsurile, speră, suferă și se îndoiește laolaltă cu noi toți, învață alături de pacienții săi sau de la ei neprețuite lecții de viață. Iar soluțiile le oferă subtil, discret și cu acea smerenie a celui cu adevărat înțelept, care a înțeles că, oricât ar învăța, viața este prea scurtă pentru a putea cuprinde totul. Sintetizând, poate că în primul rând apreciem la Irvin Yalom profunda lecție de umanism pe care ne-o oferă cu un fel de recunoștință, ca și când el ar fi primit-o de la noi, cei mulți, ale căror suflete le-a studiat cu atâta pasiune. Iar această atitudine răzbate și din romanele sale, devenite bestsellere internaționale.

Soluția Schopenhauer folosește aceeași perspectivă pentru a ne spune povestea lui Julius Hertzfeld, un psihoterapeut foarte apreciat, care, la vârsta de 60 de ani, descoperă în urma unui control de rutină că suferă de o formă foarte agresivă de cancer de piele. Un an cel mult mai are la dispoziție Julius Hertzfeld până când cortina se va lăsa peste ultima secvență a vieții sale. Iminența morții este o temă pe care Irvin Yalom a mai explorat-o în cărțile sale – „Privind soarele în față” este cea mai relevantă din acest punct de vedere. Însă, în Soluția Schopenhauer intriga atât de puternică și cu rezonanțe în fiecare, ne face să ne întrebăm alături de protagonist – Oare cum se poate trăi când știi că ai în față ultimul an al vieții? Cum te raportezi la fiecare clipă devenită atât de prețioasă știind că ești „pe lista de așteptare a morții”?

Julius Hertzfeld ne este descris ca o somitate a comunității psihiatrilor americani, la care apelaseră cu succes și colegi de-ai săi, medici, Julius este „doctorul de doctori care spune lucrurile verde-n faţă. Un psihoterapeut la care apelezi în ultimă instanţă, un vrăjitor deştept, dispus să facă orice e nevoie ca să-şi ajute pacientul”, cel care și-a încurajat nu o dată pacieții aflați în situații similare celei pe care a ajuns, iată, să o traverseze chiar el.

„Oglinda îi spunea că nu arată ca un bărbat care se apropie de sfârşitul vieţii. Cei cinci kilometri alergaţi zilnic îi menţinuseră trupul tânăr şi vânjos, fără niciun pic de grăsime. În jurul ochilor şi gurii avea câteva riduri. Nu multe; tatăl său murise fără să aibă niciunul. Avea ochi verzi; Julius fusese întotdeauna mândru de ei. Ochi puternici şi sinceri. Ochi în care puteai avea încredere, ochi care puteau susţine privirea oricui. Ochi tineri, ochii lui Julius de când avea şaisprezece ani. Bărbatul pe moarte şi adolescentul de şaisprezece ani se priveau, pe deasupra deceniilor”. În câteva fraze, Yalom surprinde esența dramei umane – cele două ipostaze, a tinereții și maturității, pot coexista în sufletele noastre. Niciodată nu suntem pregătiți pentru final. Deși moartea „a devenit soarta noastră prin naştere”, cum spune Schopenhauer, atât de frecvent citat în roman, tot ni se pare un episod straniu, nefiresc, care „impietează constant asupra noastră…”.

Soluția aleasă de personajul lui Yalom pentru ultimul an al vieții sale este, pe cât de simplă, pe atât de profundă. „Dacă există ceva ce ar trebui onorat şi binecuvântat e chiar acest lucru: darul nepreţuit al simplei existenţe”, viața de zi cu zi, intervalul în care respirăm, acționăm și avem conștiință de sine. Decizia de a trăi ultimul an al vieții exact ca pe cel dinaintea lui îi este inspirată lui Julius de lectura cărții lui Nietzsche „Aşa grăit-a Zarathustra”. Terapia prin cărți este o altă temă importantă a romanului. Prin alegerea sa, Julius răspunde provocării adresate peste veacuri de Nietzsche, aceea de „a trăi în aşa fel încât să fim dispuşi să repetăm la infinit această viaţă”. Julius iubea meseria sa de psihanalist așa încât decizia vine de la sine.

Faptul că finalul vieții este deja anunțat și previzibil, îl face pe Julius să reconsidere timpul prezent, cel pe care, din păcate, îl speculăm prea puțin. „Julius dădea din cap cu tristeţe. Era adevărat că nu savurase niciodată clipa, nu reuşise niciodată să prindă prezentul, nu îşi spusese niciodată lui însuşi Asta e, acesta e momentul, această zi – asta e ceea ce vreau! Aceasta e vremea de aur, chiar acum.. Vreau să rămân în această clipă, să prind rădăcini aici pentru totdeauana. Nu, el crezuse întotdeauna că cea mai suculentă parte a vieţii încă nu a venit şi tânjise întotdeauna după viitor – timpul în care avea să fie mai matur, mai deştept, mai mare, mai bogat. Apoi venise schimbarea, momentul marii răsturnări, deziluzionarea bruscă şi cataclismică a viitorului şi începutul tânjirii dureroase după ceea ce trecuse”.

Răsfoind dosarele care cuprindeau insuccesele sale profesionale, Julius își amintește de Philip Slate, „un eșec clar și major”, un tânăr dependent de sex, care „nu se gândise niciodată să privească înăuntrul său, preferând să alunece la suprafaţa vieţii”. La douăzeci de ani distanță de ședințele dificile de psihanaliză cu acesta, Julius îl revede pe Slate și constată cu surprindere că acesta e vindecat grație biblioterapiei pe care o urmase singur și meditației asupra filozofiei lui Schopenhauer. Mai mult chiar, dorește să devină la rândul său psihoterapeut și are nevoie de îndrumarea lui Julius, care acceptă, în schimbul participării lui Slate la ultima ședință de terapie de grup pe care o va conduce.

„Soluția Schopenhauer” este un roman cu o construcție desăvârșită, autorul realizând un echilibru perfect între părțile sale componente și, în ciuda faptului că este străbătut de o rețea atât de densă de idei, este ușor de citit. Aceasta din cauză că romanul lui Yalom cuprinde acel paradox care este propriu chiar vieții – simplă și complexă totodată. Învățăm de la Yalom că drumurile cele mai complicate se străbat întotdeauna mai bine în doi sau mai mulți, că există o interconectare între oameni de care uneori nu suntem conștienți, că succesul și eșecul sunt relative, clipa prezentă, neprețuită, iar cărțile pot deveni terapie pentru suflet. Învățăm să gândim nuanțat, să ne ferim să judecăm după aparențe, să descoperim potențialul infinit ascuns în fiecare dintre noi și să fim conștienți de faptul că, până în ultima clipă a vieții, rămânem eterni învățăcei. Acestea sunt doar câteva dintre temele abordate de Yalom în acest roman. Pe celelalte vă lăsăm plăcerea de a le descoperi singuri.

Voi ați citit „Soluția Schopenhauer”? Ce ați apreciat cel mai mult la această carte?