Născută în Malaezia și întoarsă în Anglia la vârsta de 8 ani, atunci când țara sa natală își câștigă independența, Dinah Jefferies e persoana ideală pentru a scrie cartea săptămânii noastre. O ficțiune istorică intercalată cu o poveste de dragoste complexă, în care se amestecă mistere și un tărâm aflat aproape la granița cu magia, „Soția plantatorului de ceai” e acea carte pe care o citești cu inima, pe care trebuie să o privești cu mintea deschisă și pe care, aceste condiții o dată îndeplinite, nu o vei mai putea lăsa din mână.

Gwen e o tânără de 19 ani, frumoasă și plină de viață, care se îndrăgostește de un bărbat pe care părinții ei nu l-ar fi ales, dacă ar fi avut libertatea să o facă. Însă, deși sunt anii 20, nu o au, iar fata își dăruiește inima lui Laurence Hooper, un plantator de ceai avut din Ceylon (Sri Lanka de azi), în vârstă de 37 de ani și deja văduv. La rândul ei aprins de frumusețea și inocența tinerei, Laurence e de acord să renunțe la plantația sa și să trăiască alături de soția sa în Anglia, dar, cu curajul specific tinereții, Gwen e de părere că, fiindu-i soție, casa îi va fi întotdeauna acolo unde se află inima sa, în îndepărtatul tărâm exotic.

Protagonista se căsătorește, trăiește câteva săptămâni de pasiune tulburătoare la Londra, dar cei doi soți sunt curând nevoiți să se despartă, pentru că Laurence are niște afaceri de rezolvat înainte ca fermecătoarea sa soție să se stabilească în reședința lor comună. E tulburător momentul când fata, obosită după călătoria pe mare, pășește în Ceylon-ul cald, sălbatic, plin de o vegetație luxuriantă, de arome tulburătoare, irezistibil prin frumusețea sa, dar înspăimântător prin străinătatea obiceiurilor, a limbii, a stilului de viață. Mai rău, soțul care trebuia să o aștepte în port întârzie, iar Gwen ajunge în compania unui localnic chipeș, Savi Ravasinghe, ce o ajută să găsească un loc răcoros, un hotel în care poposeau de obicei turiștii englezi și în care Laurence o descoperă curând.

Și așa începe viața pe o plantație de ceai. Frumusețea tulburătoare a locurilor o mistuie pe Gwen și pe cititor, însă peisajele care îți taie răsuflarea sunt umbrite de secrete. Tandrul și pasionalul soț devine curând rece și indiferent, bântuit de spectrul primei soții moarte. Rochii și haine de bebeluș închise în cufere, un mormânt ascuns ce poartă numele unui băiețel, servitori ce nu o privesc niciodată în ochi: iată numai câteva dintre elementele unui mediu ostil în care curajoasa protagonistă trebuie să învețe să trăiască. La acestea se adaugă apariția surorii lui Laurence, Verity, ce pare plină de intenții bune, dar care în realitate urăște tot ce se apropie prea tare de fratele ei, și atracția dintre Laurence și Christina, o americancă bogată și seducătoare.

Încercând să readucă pasiunea în căsnicia ei, dându-și toată silința să fie o soție bună și o stăpână a casei desăvârșită, Gwen se afundă tot mai adânc într-o prăpastie în care nimic nu e ceea ce pare, în care inocența, tinerețea, frumusețea și manierele sale nu îi mai sunt atuuri, ci mai degrabă impedimente. Iar atunci când e forțată să facă o alegere tragică, sfâșietoare, pentru a-și păstra căsnicia, numai iubirea o va mai ține în viață.

Iar acesta este și cuvântul cheie al romanului „Soția plantatorului de ceai”: iubirea. Cartea e un elogiu adus dragostei, dar nu versiunii sale romanticizate, ci dragostei ce trece prin încercări inumane, ce greșește, ce supraviețuiește numai prin mari sacrificii. Portretul pe care Dinah Jefferies îl face căsniciei și iubirii e unul lucid, deși nu lipsit de un licăr de speranță. Cu toate că se iubesc și sunt atrași unul de altul, Laurence și Gwen nu au deloc încredere în relația lor. Fiecare tăinuiește de celălalt secrete înfiorătoare, ce ajung să le amenințe nu numai mariajul, dar și sănătatea mintală. Numai dragostei celei mai profunde i se putea oferi tăria să spargă acest morman de neîncredere, de minciuni, de prejudecăți.

Ceea ce ne aduce la cel de-al doilea punct „fierbinte” al romanului: discriminarea și prejudecățile rasiale. Jefferies și-a mutat eroina pe o plantație, i-a găsit un soț bogat, frumos, cu o poziție socială privilegiată, dar a făcut tot posibilul să distrugă apoi încet-încet tot acest edificiu. Nu doar greșelile sale și ale soțului îi amenință liniștea și fericirea lui Gwen, dar și contextul epocii: e perioada în care coloniile britanice caută să se rupă de imperiu, în care localnicii (tamili și singalezi, în cazul nostru), sunt pe cale să se revolte, sătui să fie sclavi în propria lume, gata să lupte pentru independență. Deși „Soția plantatorului de ceai” nu abordează decât superficial aceste probleme sociale, atât Gwen, cât și Laurence fiind prezentați ca fiind „progresiști”, și scenele violente sunt puține la număr, contextul social e extrem de important în analiza romanului. Iar una dintre cele mai tulburătoare scene ale romanului are legătură tocmai cu prejudecățile rasiale: superioritatea omului alb față de cel cu pielea colorată dă naștere celui mai profund conflict, cel pe care poate noi, urmașii unei societăți mai tolerante, l-am rezolva cu simplitate, dar care e imposibil pentru locuitorii strălucitorilor, dar atât de agresivilor ani interbelici.

Dincolo de realism și ficțiune, „Soția plantatorului de ceai” ți se va strecura în inimă grație stilului bogat, descrierilor pline de viață ale autoarei. Nu vei vedea cu ochii minții, ci vei păși pe solul bogat al țării, vei adulmeca aerul cu miros de scorțișoară, îți vei odihni privirea pe frunzele lucioase ale ceaiului, îți vei lăsa auzul încântat de trilurile păsărilor exotice. La un moment dat, cartea pare să se transforme într-un jurnal de călătorie, atât de exacte sunt descrierile, fără să își piardă din poezie însă. Dacă la un moment dat nu vei simți nevoia să te adăpostești de ploaia musonică sau să tragi în piept aerul parfumat, înseamnă că nu trăiești cartea cum trebuie.

Așa cum am spus, cartea săptămânii noastre trebuie citită cu inima, nu cu rațiunea. Vor fi pasaje care poate te vor oripila, și altele care te vor emoționa profund. Autoarea nu se erijează în Dumnezeu în lumea sa, ci lasă libertatea personajelor de a acționa fără a fi prea drastic pedepsite; dacă ești genul de cititor cu un puternic simț al dreptății, la un moment dat este posibil să te simți iritat de lipsa ei de intervenție. Dacă vrei însă o poveste adevărată, una mirosind a viață, cu bune și cu rele, „Soția plantatorului de ceai” e un must-read.

Tu ai citit Cartea săptămânii noastre? Dacă nu, te tentează „Soția plantatorului de ceai”? O vei include pe lista ta de lecturi? Abia așteptăm să îți auzim părerea.