„Splendida cetate a celor o mie de sori” dă noi semnificații cuvântului „tulburător”. De la prima până la ultima pagină, Hosseini își trece cititorul printr-un lung șir de emoții puternice, cele mai multe fiind de indignare, milă și neputință, însă blândețea felului în care sunt așternute cuvintele care descriu uneori tragedii sau orori lasă, de asemenea, loc celei mai puternice dintre ele: speranța. Speranța că, până la final, ceva, cumva, se va schimba.

Romanul lui Hosseini este despre dragoste, iar semnificația titlului este dezvăluită abia în ultima pagină.

Dragostea pe care un copil din flori i-o poartă tatălui său și felul în care acesta se pricepe să îi răspundă.

Dragostea unui bărbat față de un copil pe care îl pierde, povara pe care o poartă pe umeri tot restul vieții și felul în care ea apasă viețile celor din jurul lui.

Dragostea dintre două femei aflate în aceeași situație, care înțeleg într-un moment de vulnerabilitate că se au doar una pe alta.

Dragostea și puterea de sacrificiu a unei mame, căreia nimic nu îi poate sta nimic în cale atunci când simte că puiul ei este în pericol.

Și, nu în ultimul rând, dragostea dintre o femeie și un bărbat, începută în copilărie și întreruptă abrupt de război.

Două femei mai diferite decât Mariam și Laila nici că s-ar fi găsit în tot Afganistanul. Prima, un harami – copil din flori – este crescută doar de mama ei într-o colibă sărăcăcioasă. În ciuda tuturor cuvintelor urâte despre tatăl ei pe care le aude zi de zi, fetița se simte atrasă de el și caută orice prilej pentru a-i fi în preajmă. Dintre toate lecțiile de viață pe care mama încearcă să i le dea, una anume se va dovedi adevărată în multe momente: „Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ții minte, Mariam.”

În contrapunct, Laila este un copil iubit și o fată foarte frumoasă, care se formează într-un mediu cât se poate de armonios. Tatăl ei, profesor la bază, o ajută în fiecare seară la teme și o învață în plus cât de mult poate, iar colegele și prietenele ei deja îi prevăd un viitor diferit de cel clasic al femeilor afgane. E greu să-ți imaginezi că două tinere care par să nu aibă nimic în comun, cu starturi atât de diferite în viață, vor ajunge să împărtășească, o vreme, aceeași soartă, dar asta nu doar că se întâmplă, dar le și marchează destinele.

Atât lui Mariam, cât și Lailei, viața li se schimbă într-o clipă și două tragedii individuale fac posibilă întâlnirea lor și trăirea unei drame comune. Rivale inițial, cele două femei își împărtășesc la un moment dat cele mai intime secrete, iar de atunci prietenia lor solidă devine scut împotriva multor nedreptăți cărora sunt nevoite să le facă față.

Într-un Afganistan distrus de conflicte, nenumărate destine frânte brusc și altele ciuntite într-o secundă, două femei se agață una de cealaltă pentru a găsi calea. Așa cum își dă seama Laila într-un moment de reflecție, „fiecare poveste afgană este marcată de moarte și nenorocire și o suferință de neimaginat. Și totuși, oamenii găsesc o cale de a supraviețui, de a merge mai departe.” 

Romanul lui Hosseini este unul dur. La un moment dat ajungi să te întrebi cât mai poate îndura un om sau ce mai are de pierdut, când oricum pare că nu are mai nimic. Firul epic se încăpățânează însă să demonstreze că dramele se pot extinde dincolo de limitele suportabilului. Unul dintre cele mai tulburătoare pasaje este cel în care Mariam este obligată de Rasheed, soțul ei, să mestece pietre, doar pentru că este nemulțumit de felul în care a gătit orezul. „Mâinile lui puternice i-au prins maxilarul ca într-o menghină. I-a băgat cu forța două degete în gură și i-a deschis-o, apoi i-a umplut-o cu pietre tari și reci. Mariam a încercat să protesteze, dar cuvintele ieșeau molfăite, iar el continua să îi îndese pietre în gură, în timp ce buza de sus i se întindea într-un râs batjocoritor”.

Romanul are însă numeroase pasaje înduioșătoare, cum ar fi cel în care autorul redă răbdător gândurile și visurile lui Mariam într-un moment în care devine clar pentru cititor că ele conturează un viitor imposibil. „Vor locui într-o căsuță de la marginea unui orășel de care nu auziseră în viața lor sau într-un sătuc uitat de lume, cu un drum de țară îngust și desfundat, dar mărginit de tot felul de plante și arbuști. Poate că va exista și o potecă, una care să ducă la un câmp plin de iarbă, unde să se joace copiii, sau poate un drum cu pietriș până la un lac albastru, limpede ca cleștarul, plin de păstrăvi și de stufăriș. Vor crește oi și găini și vor face pâine împreună și îi vor învăța pe copii să scrie și să citească. Își vor clădi niște vieți noi, retrase, liniștite, iar greutatea tututor celor îndurate li se va ridica de pe umeri și vor avea parte de toată fericirea și bunăstarea din lume”.