Chiar așa? Ce legătură poate exista între fericire și un banal ac de siguranță, între „pieţele incorecte politic şi sanitar” și meditație sau între „preocupările cele mai imediate sau grosolane – mici și bere” și o desăvârșită formă a perfecțiunii? Constatăm cu surprindere că toate aceste lucruri sunt posibile, există în realitatea imediată, în cotidianul banal. Sau poate cotidianul nu este niciodată banal, ci depinde doar de modul în care este interpretat? O astfel de întrebare îți vine în minte în momentul când citești cartea de debut a lui Răzvan ExarhuFericirea e un ac de siguranță”, un volum care aduce la pachet, pentru cititor, o multitudine de stări. Citind cartea jurnalistului și omului de radio și TV ne vom amuza cu prisosință, vom fi surprinși, uneori cu lacrimi în ochi de duioșia sau sensibilitatea unor fragmente și tot timpul încântați de plăcerea de a sta la șuetă cu Răzvan Exarhu. Autorului îi place să stea „la un pahar de vorbă” cu cititorul, să-l facă pe acesta să zăbovească lângă el câteva clipe și să comenteze împreună spectacolul lumii, în care fiecare persoană are un rol important. Ca Moromete pe stănoaga podiștei, fumând și uitându-se la drum, nu cercetător, ci doar înregistrând, Răzvan Exarhu ne invită să stăm lângă el și să privim lumea pe care o știm atât de bine, dar într-un alt mod – pe îndelete, cu detașare, umor, cu ironie sau duioșie, în funcție de context. Să o privim fără grabă și acordându-ne timp de reflecție, căci, iată, rezultatul poate fi uimitor. Cartea lui Răzvan Exarhu „Fericirea e un ac de siguranță” o dovedește.

Cele cincisprezece capitole ale cărții conțin notații, reflecții și reinterpretări ale faptelor, figurilor și comportamentelor cotidiene într-un stil pe care cititorul îl va aprecia paragraf cu paragraf. Și aceasta pentru că autorului îi place să povestească și o face cu un evident har de a desena peisajul cotidian prin cuvinte. Răzvan Exarhu realizează mici instantanee ale realității de zi cu zi și ne propune să reflectăm asupra lor împreună, un stop-cadru asupra unui moment de viață atât de comun încât trecem pe lângă el fără să-l mai băgăm de seamă. Răzvan Exarhu ne trage însă de mânecă și ne face atenți, ca și când ne-ar spune: „E ceva aici”. Putem vorbi cu el despre orice – de la salata de boeuf, cu vită sau parizer, n-are importanță, dar neapărat cu maioneză, Facebook, șlapi târșâiți și până la nelipsitele sacoșe din mâinile conaționalilor și  vremurile complicate pe care le trăim. „Haideți să haidem” ne invită din când în când autorul. Unde? Să savurăm mici instantanee cotidiene colorate, care povestite de Exarhu par altfel decât atunci când le vedem pur și simplu pe stradă. Ca de exemplu: „O fashionistă cu copilul, la Victoriei. Are o sacoşă în mâna dreaptă. Vede în zare biserica de lângă Mec. Îşi face cruce cu tot cu sacoşa.”  Sau „De ce nu le place la elvețieni manelele? Pentru că n-are dușmani.”  Vorba autorului: „La vita e tembella”! Răzvan Exarhu pune degetul acolo unde „ne doare” și decupează din realitate mici scene, locuri comune de gândire, comportament sau limbaj care alcătuiesc cu precizie o radiografie a lumii în care trăim. Interpretarea este, desigur, subiectivă și nici nu se pretinde altfel însă, atât de convingătoare! Interesant este și faptul că, în unele texte, dincolo de „perdeaua” densă de umor, cititorul atent descoperă prilejuri de meditație profundă. Iată un fragment din chiar primul capitol, cel care oferă și titlul cărții, „Fericirea e un ac de siguranță”: „Chipul pe care l‑am revăzut era al unei țigănci fără vârstă, pe care am urmărit‑o în timp ce‑şi aranja marfa pe o lădiţă, undeva, prin praful din Obor. (…) Avea privirea aceea care străpunge obiectivul aparatului şi ţi se înfige direct între ochi, pentru toată viaţa. Avea o ţigară în colţul gurii, pe care a ţinut‑o aşa până când s‑a stins, şi un aer tare caraghios când închidea un ochi, ferindu‑l de fum. Gesturile ei lente și măsurate îmi spuneau că mâncase ceva bun şi băuse cu siguranță suficient cât să înţeleagă că nu are niciun motiv să se grăbească. Şi în tot acest timp, zâmbea ca şi cum ar fi cântat ceva pentru ea, pe jumătate în gând, pe jumătate îngânat. Aranja tacticos lădiţa aia prăpădită, netezea hârtia, o întindea bine de colţuri şi se tot foia pe lângă o traistă mică. Aşteptam să scoată marfa, pentru că tot ritualul părea făcut să anunţe ceva grozav de important. Nu reuşeam totuşi să‑mi imaginez ce ar fi putut să vândă, mai ales că bocceluţa era mult prea mică pentru scenarii somptuoase. A mai fumat o ţigară, odihnindu‑se. Scena avea o graţie şi un mister care mă umpleau de bucurie. Era ca şi cum ai fi suprapus un film derulat cu încetinitorul peste un fundal în care lumea se mişcă pe repede înainte. (…) Îmi era clar, pe măsură ce se pregătea să stingă ţigara de odihnă, că voi asista la o lecţie totală de zen. Şi-a aprins o nouă ţigară şi s-a apucat să înşire marfa, cu gesturile unui sculptor în bob de orez. Îşi lăsa din când în când capul pe spate, vântul îi arunca fumul spre ochiul închis preventiv, şi zâmbea ca şi cum ar fi ştiut că nimeni nu poate formula nicio concluzie născută din ce şi cât. Vindea ace de siguranţă.”

Este adevărat că autorul ne avertizează: „Pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană.” Dar de câte ori ne-am oprit să privim cu astfel de ochi omul de lângă noi? Viața nu are prejudecăți. Putem să o celebrăm prin instantanee pe Facebook, din locuri fabuloase, dar ea ne atrage atenția că putem găsi exemple și mult mai aproape, spre exemplu, la piața Obor. Bucuria „de grad zero”, „când simplul fapt că eşti viu devine o sărbătoare” – importantă lecție de viață – nu o descoperim la vreun călugăr budist din vârf de Himalaya, ci în miezul unui târg aglomerat, prăfuit, cu iz de mici și băutură ieftină. Iată cum ne taie viața din aroganță și ne învață să nu disprețuim, ca până la urmă să nu fim chiar noi cei rușinați. Dincolo de plăcerile estetice pe care ni le oferă cartea lui Răzvan Exarhu, astfel de prilejuri de meditație sunt și ele un dar făcut cititorului. Iar, până la urmă, ajungem la concluzia că e chiar așa: Fericirea e un ac de siguranță!