Vasile Ernu (46 de ani) tocmai a fost laureat cu un prestigios premiu oferit de revista “Observator Cultural”. Aflați că el a scris cea mai bună carte anul trecut, la categoria “Eseu-Publicistică”. Volumul se numește “Bandițiiși e parte din “Mica trilogie a marginalilor” gândită de scriitorul născut în Uniunea Sovietică.

Politic, inima basarabeanului Vasile Ernu e la stânga, dar în acest interviu nu ne-am abătut prea mult spre politică. Am vorbit despre literatură și vise și problema educației și problema muncii și despre fiul scriitorului, care este la grădiniță și s-a bătut cu un coleg încă din prima zi.

Despre sectanți, despre evreii mesianici, despre bandiți, despre precaritate și libertate. Și despre posibilitatea ca într-o zi Vasile Ernu să devină, de ce nu?, fochist.

Vasile, ai fost deunăzi laureat cu un nou şi prestigios premiu, al revistei „Observator Cultural”, pentru cartea “Bandiții” din “Mica trilogie a marginalilor”. Cum ai ajuns dumneata în această situaţie? Cum s-a întâmplat?
Ei au un ritual clasic în care un juriu din mulți critici și colaboratori ai revistei votează un număr de cărți, pe secțiuni, după care un juriu de specialitate decide o carte din cele cinci-șase finaliste la o secțiune.

Iar dumneata ai fost câștigător la „Eseu-Publicistică”.
La „Eseu-publicistică”, de data asta. Culmea, anul trecut, prima carte din trilogie a fost la „Memorialistică”, deci într-un an de zile cică mi-am schimbat genul, dar eu scriu cam la fel!

Asta e bine…
Da, e bine, că nimeni nu știe exact ce gen scriu. Criticii, vreo cinci care au scris, au băgat-o în genuri diferite. De poezie am scăpat, deci nu sunt poet… Și premiul a venit după a patra sau a cincea nominalizare, că am fost nominalizat cam la toate cărțile pe care le-am scris…

Eşti un DiCaprio al Observatorului Cultural”?
La a cincea încercare s-a nimerit să fiu eu fericitul. M-am bucurat, am mulţumit şi-am plecat acasă.

Ai purtat şi un costum deja consacrat în lumea Literelor… Sacoul bunicului dumitale.
Da, vin cu sacoul bunicului la asemenea ocazii. Aşa, măcar de sărbătorile literare!

Dar se ţine bine! E făcut în Uniunea Sovietică? În Imperiul Ţarist?
E de contrabandă din perioada ţaristă, adus pe la Odessa, nu ştiu ce marcă e, ceva englezesc, oricum. Nu ştiu cum a ajuns la noi în familie. L-au purtat mulţi, dar se ţine bine, da!

Bunicul matern sau patern?
Cel patern.

Ernu, şi el? De unde vine numele ăsta?
Habar nu am. Există o mitologie pe care am folosit-o în primul volum, în „Sectanţii”; se spune că un străbunel de-al nostru ar fi venit din Transilvania, el era un soi de comerciant de vite în Austro-Ungaria. I s-a părut lui că era cam îngrămădit acolo de alţi comercianţi mai puternici, şi a găsit teren liber înspre gurile Dunării, şi s-a aciuat între Galaţi, Cetatea Albă, spre Odessa. Şi i-a mers, se pare, destul de binişor… Cel puţin şi-a întemeiat o familie. Străbunicul.

Tatăl bunicului cu costumul… Carevasăzică, domnule Ernu, tovarăşe Ernu, nu ai origini sănătoase.
Nu. Aici el s-a amestecat cu o gaşcă de evrei mesianici… S-a căsătorit cu fiica unui evreu cizmar, care era unul din liderii liniei Rabinovici, unul dintre cei care au fondat această mişcare în Ucraina, în Moldova, în Basarabia, o comunitate destul de stranie, care se considerau un soi de creştini evrei, din ăia din catacombe, şi pe care îi urau şi creştinii şi evreii, deci cum era mai rău…

Sectanţi. Ai scris despre ei în prima carte din trilogie.
Sectanţi. După care au evoluat în diverse forme, s-au combinat cu tot soiul de lucruri, au format o comunitate, şi despre această comunitate şi istoria ei de-a lungul a o sută de ani am scris. Povestesc că e o comunitate puţin cunoscută, dar cumva trece prin aceleaşi fenomene specifice unei comunităţi mici, care se confruntă cu o mie şi una probleme. Îşi organizează viaţa puţin diferit, e mai spre kibuţ; adică e așa: comuniştii vin, pleacă, fasciştii vin, pleacă, ei îşi văd de treaba lor. Îşi construiesc o viaţă destul de bună, dar sunt obişnuiţi să fie oile negre ale comunităţii. Nici nu ştii ce sunt, ştii că-s sectanţi, circulă tot soiul de mituri de-astea despre ei, că beau sângele copiilor… Oamenii însă sunt OK, dar rămân mai exigenţi, mai puritani cu viaţa lor. În mediul ortodox sună straniu; de exemplu, una din cele mai grele restricţii este să nu bei! Deci ruşii iartă tot: crimă, omor, viol, dar să nu bei, asta crimae  maximă care se poate întâmpla…

Şi ei nu beau?
Ei nu beau deloc. Și rușii nu i-au iertat!

VASILE ERNU ȘI ALCOOLUL CA O FORMĂ DE REZISTENȚĂ

Ai putea să fii sectant, Vasile?…
Cu ceai e greu să rezişti în vremurile astea de tranziţie (râde).

Mai ales că tranziția e nesfârşită.
Da, alcoolul e o formă de rezistenţă destul de la îndemână. Bandiţii beau ceai, un anumit tip de ceai, pe care-l fac într-o manieră destul de specială,care se transformă într-un fel de drog energizant; nu foarte puternic, dar destul cât să decolezi puţin… E o infuzie la îndemână, se bea în cantităţi mici, foarte fierbinte, pe stomacul gol, obligatoriu, creează o senzaţie aşa… funcţionează mai bine în zonele unde eşti închis, în puşcării…

După „Bandiţii” ce urmează să publici?
Treaba e mai complicată, documentez încă, sunt departe de a fi terminat următoarea carte. Capitaliștii vor să nu mai scriu prin gazete despre actualitate, așa că mi-au dat o bursă în Croația, la Split.

Vor să te abată de la zi și să te târască în eseistică?
Asta vor. Știi cum era înainte: cine nu era pe linie scria mai la răcoare, înspre Siberia încolo, pe mine mă trimit la mare, la soare. Mă duc. Mă cam tem să nu-mi iasă o lucrare estivală (râde).

Ai titlul la ea?
Se lucrează. Scriu despre o comunitate de evrei din zona noastră. Mă interesează cum se naște un conflict într-o comunitate mică, un fel de război civil intim. Mă interesează istoria unei comunități pe optzeci de ani, așa. Cărțile mele sunt construite pe acest tipar. Mica trilogie e gândită așa: urmăresc o comunitate în relație cu puterea, care e de multe feluri, nu doar politică. Și cu cartea asta închei Mica trilogie pentru că mai sunt și alte lucruri de făcut în viață.

Cât timp ți-a consumat Mica?
Cu documentare și tot, cinci ani cel puțin. Bine, am mai făcut ceva pe lângă, am mai făcut mici cărți de interviuri, am mai făcut o copil, care termină grădinița deja… Urmează clasa zero, ne pregătim pentru o nouă etapă în viață – cea cu școlile. Aștept să văd ce urmează, la școală se petrec mai multe, sunt și mulți părinți care sunt permanent implicați – și destul de straniu – în noul proces de educație. Acolo unde locuiesc sunt multe școli „bune” și mă tem de școlile “bune”. Dar nici nu mă pot muta în alt cartier pentru că acolo am casa.

VASILE ERNU ȘI TATĂL SĂU, ABACUL, PIANUL ȘI MUTAREA ÎN ROMÂNIA

Tu când erai în anii de acum ai fiului tău unde ai învățat carte?
Într-un sat din sudul Basarabiei, acolo aveau părinții mei slujbele. În zona Cahul, pe malul Prutului. După care ne-am mai mișcat prin zonă. Taică-miu era economist, omul care făcea calculele cu abacul. Toată lumea lucra numai cu abacul – și sume mari. Și fiind sectant aveau și încredere în el. Calcula sume imense. Știa și să cânte la pian tata. Dar din abac a trăit. Apoi am terminat în Chișinău. M-am mutat în România în 1990.

Câți ani aveai?
19 ani. Imediat după Revoluție. 1990-1996 am stat în Iași, am făcut Facultatea de Filosofie. Am stat și la cămin și în gazdă, am avut un traseu clasic de student. Apoi am stat zece ani la Cluj. Am prins domnia lui Funar în toată nebunia ei. Am stat cu fundul pe multe bănci tricolore, am aruncat gunoiul în multe pubele tricolore și era foarte straniu. Și în 2005 m-am mutat la București.

Cum era la Cluj?
Clujul este oricum foarte bizar. E un oraș foarte conservator, oricât ar părea acum de progresit față de București. O să tot spun, și fără nicio răutate, și doar ca o constatare, după zece ani acolo: e un filon foarte conservator în Cluj. Și e și un oraș destul de rural. Cred că s-a întâmplat așa din cauza faptului că acest oraș este unguresc, prezența românilor e târzie, în Interbelic erau minoritari. În România Mare se încearcă o românizare a orașului, dar e reușită doar parțial. Și mare parte din populație vine din mediul rural, și ei rămân rurali. Le trebuie câteva generații ca să se urbanizeze cu adevărat. Urbanizarea puternică are loc sub comuniști, când a avut loc și industrializarea. Și apoi au mai venit și moldovenii peste ei (râde).

Tu ești un citadin, Vasile?
Da, chiar dacă apreciez multe lucruri din zona rurală și călătoresc prin sate. Tu știi că îmi place să merg la clasa a II-a cu trenul, și că i-aș pune pe toți cei care conduc în România să facă de două ori pe an o călătorie la clasa a II-a prin toată țara, să o înțeleagă. Îmi plac mult orășelele mici, pentru că acolo se văd mult mai bine transformările. Iubesc și Iașiul și Clujul, dar cel mai bine mă simt în București.

VASILE ERNU ȘI PROBLEMA EDUCAȚIEI

Și după Trilogie, ce planuri ai cu viața în scris?
Dacă briza va fi bună, dacă va fi pace și se vor coace cireșele la timp și strugurii vor fi culeși la timp, sper să merg înainte cu proiectele pe care le am în cap. Dar pe rând. Acum scriu o carte pentru copii.

Din experiența paternității dumitale.
Acum, tot stând prin parcuri, cunoscând mai bine copiii, e un subiect foarte important în familie. Acum, băiatul meu s-a bătut deja în prima zi de grădiniță. S-a supărat, a și dat, a și primit. Toate fac parte din experiență. Și cartea mea “Bandiții” este, până la urmă, tot o carte despre educație.

O educație în negativ.
Exact așa. Și de aceea eroul principal e un copil care crește și tot își pune probleme. Ce e cu legea, ce e cu morala, de ce ne atrage negativul, de ce vrem să încălcăm regulile? O mică trecere pe roșu poate să îți strice viața pentru totdeauna. Mă interesează și dresajul. Cum se dresează tot felul de animale. Povestea jocului…

E o carte despre devenire. A fost primită mai bine “Bandiții” decât “Sectanții”?
Da. S-a vândut superior, oamenilor le plac bandiții, e clar. Critica pozitivă și vânzările bune nu prea merg, dar la mine au mers. Nu pot să spun că nu a avut succes. Mă temeam să nu fie văzută doar ca o poveste exotică.

VASILE ERNU ȘI PROBLEMA MUNCII

Dumneata reușești să trăiești din cărțile pe care le vinzi? Sau ai slujbă, Vasile?
Nu am o slujbă stabilă. Lucrez cu ziua (râde). Prestez diferite servicii. Dar noi, familia noastră, trăim într-o precaritate asumată, pentru mai multă libertate.

Devii neoconservator, Vasile?
Deocamdată, nu. Dar un job cald toată lumea vrea. Poate o să mă fac fochist la un subsol de bloc.

Ai vrea să devii fochist? Să fii un proletar adevărat?
Recunosc: nu-mi plac deloc muncile fizice. Aș introduce în Constituție dreptul la lene. Nu trebuie să ne temem de leneși, fiindcă ei își asumă un risc destul de mare. Mai ales în zilele noastre când există un exces de muncă. Cred că unele meserii au nevoie de lene. Scriitorii au nevoie de lene.

Trăiești precar?
Da, toată generația noastră e dominată de un anumit tip de precaritate. Nu avem stabilitatea pe care au cunoscut-o părinții noștri, și nu avem nici aceleași posibilități pe care le au cei care sunt astăzi foarte tineri. Am căzut la mijloc. Nu am prins cheag în vechiul regim, nu aveam cum pentru că eram prea tineri. Avem – cel mult – un apartament de la părinți. În noul regim ne-am avântat cu un entuziasm nebun, în anii `90, și acum am obosit și vedem că am cam luat-o în freză. Joburi stabile – niet! Contracte de muncă precare și tot timpul în mișcare. Și văd un stres foarte mare în mulți dintre noi. Familiile – praf, slujbele – mereu nesigure! Și vine vârsta când începi să plătești. Un ficat, un rinichi…

Te dor șalele, Vasile Ernu?
Da, dor. Am norocul că mă mișc în parc cu copilul. Nu mai rezist la nopți nedormite, mă recuperez mai greu.

Ce se întâmplă prin lume? Dumneata ești bicultural, româno-rus, vezi poate mai bine. Vine războiul cel mare? Murim, Vasile? Ce ne facem cu navele din Mediterana?
S-au adunat prea multe arme în lume, prea multe nave, prea multe avioane, prea multă muniție, prea multă frustrare. Sper să nu fim martorii unui război în Europa, pentru că în restul lumii suntem deja. Europa s-a obișnuit cu o stare îndelungată de pace. Nu avem memoria directă a unui război. Știm doar din filme și din cărți, ceea ce e foarte diferit. Nu văd cum am putea lupta pentru țară, când știm cum e condusă și de cine. Nu merită. În același timp, nu suntem obișnuiți cu penuria. Brusc să ni se spună că nu mai avem pâine! Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine. Noi avem pretenții mult mai mari, pentru că au fost câteva generații la rând care au tot acumulat. Ne-am obișnuit cu confortul, ne-am îmburghezit, și nu e rău că e așa, e visul oricui să trăiască bine, să fie liber și să nu muncească, nu?

“Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine.” Vasile Ernu